Dacă ai privit vreodată cu atenție o icoană a lui Domnul nostru Iisus Hristos, fie că e vorba de un Pantocrator din cupola unei biserici, fie de o icoană mică, ținută pe noptieră, probabil ai observat mâna dreaptă ridicată, cu degetele așezate într-un fel ciudat, aproape complicat, care nu seamănă cu niciun gest din viața de zi cu zi. Nu e o poziție întâmplătoare și nici una lăsată la mâna talentului sau a imaginației pictorului. E, de fapt, un alfabet, unul pe care Biserica îl repetă de aproape două mii de ani, pe fiecare icoană, pe fiecare frescă, în fiecare biserică, fără să se abată de la el. Numai că, așa cum se întâmplă adesea cu lucrurile foarte vechi, sensul lui s-a pierdut pe drum pentru mulți dintre noi, rămânând doar gestul, nu și cuvântul pe care îl rostește.
Un nume scris cu mâna, nu cu litere
Cea mai veche și mai răspândită explicație a acestui gest ține de iconografia bizantină și e, în esență, surprinzător de simplă: degetele mâinii lui Hristos formează literele grecești ale numelui Său. Degetul arătător, întins, desenează litera „iota" (I). Degetul mijlociu, ușor arcuit, ia forma literei „sigma" (C). Degetul mare se încrucișează cu inelarul, alcătuind litera „hi" (X). Iar degetul mic, arcuit la rândul lui, repetă litera „sigma" (C). Citite împreună, cele patru degete scriu "IC XC", prescurtarea grecească pentru Iisus Hristos, aceeași prescurtare pe care o vezi înscrisă de obicei chiar deasupra capului Mântuitorului pe orice icoană ortodoxă.
Nu e o coincidență, așadar, că preoții ortodocși binecuvântează credincioșii ținând mâna exact în acest fel. Gestul liturgic de binecuvântare, pe care îl vedem la fiecare Liturghie, este o continuare directă a gestului pe care Biserica L-a pictat dintotdeauna pe Hristos, pentru că preotul nu binecuvântează în numele lui propriu, ci „întru numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh", iar mâna lui repetă, literă cu literă, chiar numele lui Hristos. E un fel de a spune, fără cuvinte, de fiecare dată când cineva este binecuvântat: nu eu te binecuvântez, ci Iisus Hristos, prin mâna mea.
Trei degete, două firi, o a doua cheie de citire
Există însă și o a doua explicație, la fel de veche și la fel de respectată în tradiția ortodoxă, care nu contrazice prima, ci se așază lângă ea. În anumite reprezentări, de pildă în icoana Schimbării la Față, unde Hristos coboară de pe Muntele Tabor și binecuvântează într-o poziție ușor diferită, teologii citesc gestul altfel: degetul mare atinge inelarul, iar celelalte trei degete rămân unite și ridicate. Cele trei degete strânse laolaltă simbolizează, în această citire, Sfânta Treime, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, trei persoane într-o singură ființă dumnezeiască. Celelalte două degete, apropiate una de alta dar distincte, amintesc de cele două firi ale lui Hristos, cea dumnezeiască și cea omenească, unite fără amestecare într-o singură persoană. Chiar inima dogmei hotărâte la Sinodul de la Calcedon, în anul 451, atunci când Biserica a respins ereziile care fie diluau dumnezeirea lui Hristos, fie îi tăgăduiau umanitatea deplină.
Aceasta este, de altfel, și explicația din spatele felului în care ortodocșii își fac semnul crucii astăzi: trei degete unite (degetul mare, arătătorul și mijlociul) pentru Treime, iar celelalte două, inelarul și degetul mic, strânse în palmă, pentru cele două firi ale lui Hristos. Practica aceasta nu a fost dintotdeauna atât de precis codificată, istoricii Bisericii arată că, în primele secole creștine, semnul crucii se făcea adesea doar cu degetul mare sau doar cu arătătorul, un gest mic, trasat pe frunte. Abia mai târziu, mai ales ca reacție la ereziile hristologice care tulburau Răsăritul creștin, gestul s-a extins și s-a încărcat cu acest sens dogmatic explicit, ca o mărturisire de credință pe care fiecare creștin o poartă, literalmente, în vârful degetelor.
Două taine, un singur gest
Ce e frumos (și puțin cunoscut) este că aceste două explicații nu se exclud, ci se împletesc. Pe unele icoane, precum tocmai cea a Schimbării la Față, teologii bizantini au citit în același gest amândouă tainele deodată: și monograma numelui lui Hristos, și mărturisirea Treimii și a celor două firi. Nu e o contradicție, ci o suprapunere firească pentru o cultură care nu despărțea niciodată forma de fond. Mâna care binecuvântează nu e doar un semn de bunăvoință sau un gest ceremonial gol, e o adevărată mică mărturisire de credință, condensată în cinci degete, purtată din generație în generație de fiecare zugrav de icoane care a învățat, înainte de a lua penelul în mână, că fiecare linie pe care o trasează are o greutate teologică, nu doar una estetică.
Cel mai vechi Hristos Pantocrator cunoscut, păstrat la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai și datat undeva în secolul al VI-lea, poartă deja acest gest ceea ce înseamnă că el a supraviețuit valurilor de iconoclasm, prigoanelor, cuceririlor și, mai aproape de noi, deceniilor de ateism impus, ajungând neschimbat până la icoana din colțul casei tale. Când un zugrav de icoane din Bucovina secolului al XVI-lea picta mâna lui Hristos exact în acest fel, el nu inventa nimic, el transmitea mai departe un gest pe care generații întregi de pictori, de la Sinai și Constantinopol până în satele Moldovei, l-au socotit prea sfânt ca să fie schimbat.
Ce înseamnă asta pentru cel care privește
Data viitoare când te vei opri în fața unei icoane, fie într-o biserică veche cu pereții înnegriți de fum de lumânare, fie într-un colț de cameră, acasă, poți privi mâna ridicată a lui Hristos cu alți ochi. Nu e doar un gest pictat după o rețetă veche, repetat mecanic de sute de ani. E, în același timp, semnătura Lui, numele Său scris cu degetele, ca și cum ar spune „Eu sunt" fiecărui privitor și o mărturisire tăcută a tot ce crede Biserica despre cine este El: un singur Dumnezeu în trei persoane, o singură persoană în două firi. Puține gesturi din istoria artei au reușit să poarte, în doar câțiva centimetri de deget arcuit, o teologie atât de întreagă. Și poate că tocmai de aceea, deși nu am observat niciodată amănuntul, ceva din noi tot recunoaște, în fața acelei mâini ridicate, că suntem priviți și binecuvântați de mult mai mult decât o simplă pictură.