Există o imagine pe care mulți dintre noi o purtăm în minte când ne gândim la masa unui călugăr în Postul Mare: o coajă de pâine, poate un pumn de fasole rece, apă dintr-un ulcior de lut, totul învăluit într-o tăcere aspră. Imaginea nu e greșită, dar e incompletă. Pentru că dincolo de austeritate, în trapezele mănăstirilor românești s-a păstrat, timp de secole, o bucătărie întreagă, smerită, dar plină de rânduială, de răbdare și, cine ar fi crezut, de o anumită frumusețe. Nu era o bucătărie a lipsei, ci una a măsurii. Iar diferența dintre lipsă și măsură este, de fapt, chiar diferența dintre foame și post.
O rânduială, nu doar o listă de interdicții
Puțini știu că postul monahal nu înseamnă, în esența lui, „ce nu ai voie să mănânci", ci mai degrabă „cum și când mănânci". Tipicul cel Mare al mănăstirilor răsăritene, moștenit din secolele de dinaintea întemeierii țărilor românești, împarte zilele Postului Mare cu o precizie aproape muzicală. Luni, miercuri și vineri, în primele săptămâni, obștea rămâne fără mâncare gătită până spre ceasul al nouălea din zi (undeva după-amiaza târziu) și abia atunci se așază la masă cu ceea ce tipicul numește „mâncare uscată", legume crude sau fierte doar în apă, fără nicio picătură de untdelemn, alături de pâine, fructe și, uneori, câțiva pesmeți înmuiați. Marțea și joia se dezleagă puțin, la legume fierte, tot fără untdelemn. Sâmbăta și duminica, obștea capătă o oarecare ușurare: untdelemn, vin, două mese pe zi, o adiere de bucurie liturgică ce pregătește sărbătoarea Învierii.
Această rânduială, numită xerofagie, de la cuvântul grecesc pentru „hrană uscată", nu a fost gândită ca o pedeapsă, ci ca o coborâre treptată spre simplitate. Arhimandritul Ioanichie Bălan, unul dintre cei mai iubiți duhovnici ai secolului trecut, vorbea despre șapte trepte ale postului, de la cei care mănâncă neîntrerupt carne, până la pustnicii care se hrănesc doar cu pesmeți muiați în apă cu puțină sare, o dată pe zi. Treapta cea mai înaltă dintre toate, spunea el, nu mai ține deloc de bucătărie, este hrănirea cu Sfintele Taine, la care ajung foarte puțini, după o viață întreagă de nevoință. Ceea ce arată limpede acest tablou este că bucătăria monahală nu a fost niciodată un scop în sine. A fost o scară, iar treptele ei se măsoară nu în calorii, ci în libertate față de trup.
Ce ieșea, totuși, din cuptor și din oală
Dacă rânduiala era aspră, ingeniozitatea nu lipsea. Călugării și maicile din mănăstirile românești au avut, dintotdeauna, grădini proprii, prisăci, livezi și, acolo unde așezarea o permitea, iazuri sau râuri apropiate. Din ceea ce dădea pământul în anotimpul cel mai sărac al anului, pentru că Postul Mare cade tocmai atunci când cămara de iarnă se golește, iar grădina de primăvară abia încolțește, se năștea o bucătărie a resurselor puține folosite cu chibzuință. Iahnia de fasole, fiartă îndelung cu ceapă și puțin boia, apărea aproape zilnic pe mesele mănăstirilor din Moldova. Borșul de urzici, cules chiar din jurul zidurilor mănăstirești în primele zile calde ale primăverii, aducea un gust proaspăt și, în același timp, o formă de vindecare. Mămăliga, nelipsită de pe nicio masă țărănească sau monahală, se împărțea alături de must de usturoi, de castraveți acri, de varză călită.
Ciupercile, culese din pădurile din jurul multor mănăstiri, aveau un loc aparte: tocănița călugărească de ciuperci, gătită simplu, cu ceapă, cimbru și pătrunjel, e una dintre puținele rețete care au trecut, aproape neschimbate, din trapeza monahală în bucătăria de acasă a românilor. La desert, când zilele îngăduiau o mică bucurie, apăreau cozonacul de post, fără ouă și fără unt, plăcinta cu mere, prunele uscate, terciul de ovăz cu miere. Nimic elaborat, nimic care să semene cu risipa dar nimic, în același timp, care să lase impresia de pedeapsă. Scriitorul Radu Anton Roman, care a cutreierat România adunând rețete și povești, considera bucătăria de post „săracă", pentru că folosește, spunea el, aceeași bază ca bucătăria obișnuită, din care elimină ce e interzis. Are, într-un fel, dreptate dar tocmai în această sărăcie asumată stă și taina ei. Nu bucătăria de post inventează gustul; ea îl descoperă acolo unde alte bucătării nu se mai obosesc să-l caute.
O bucătărie care se roagă
Cei care au mâncat vreodată la hramul unei mănăstiri românești povestesc adesea același lucru: că mâncarea are un gust pe care nu-l regăsesc nicăieri altundeva, deși ingredientele sunt aceleași simple legume din piață. Explicația pe care o dau monahii înșiși nu ține de vreun ingredient secret, ci de felul în care se gătește. Se spune, în multe mănăstiri, că bucătarul sau bucătăreasa obștii rostesc încet, în timp ce lucrează la foc, Rugăciunea lui Iisus „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul" repetată la fiecare tăiere de legumă, la fiecare amestecare în oală. Mâncarea devine, în felul acesta, o continuare a rugăciunii, nu o întrerupere a ei. Există chiar și un sfânt puțin cunoscut, Cuviosul Eufrosin Bucătarul, prăznuit la 11 septembrie, care și-a trăit toată nevoința duhovnicească în ascultarea de la bucătăria mănăstirii. O dovadă că Biserica a înțeles întotdeauna sfințenia acestei slujiri smerite, deși ea nu are strălucirea vieții de pustnicie sau a marilor fapte.
Astăzi, un asemenea om este părintele Efrem de la Mănăstirea Dervent, cunoscut pentru salatele lui de post aranjate ca niște tablouri, care a mărturisit că pelerinii pleacă de la masa lui nu doar săturați, ci, cum spune el însuși, „minunați", cu supărările alinate. E o mărturie care spune mai mult decât orice tratat de teologie despre ce înseamnă, de fapt, bucătăria monahală: nu privarea de bucurie, ci o bucurie de alt fel, care nu se hrănește din abundență, ci din liniște.
De ce contează asta pentru noi, astăzi
Trăim într-o lume în care mâncarea a devenit, paradoxal, fie o obsesie, fie o indiferență totală. O mâncăm în grabă, fără să o gustăm cu adevărat, sau o transformăm într-un spectacol pentru rețelele sociale. Bucătăria monahală ne amintește de o a treia cale, aproape uitată: mâncarea ca dar și ca disciplină deopotrivă. Când o maică fierbe fasole timp de câteva ore fără să se grăbească, când un călugăr culege urzici cu mâinile goale, ei nu fac doar o treabă gospodărească. Practică, în felul cel mai concret, aceeași virtute pe care încearcă să o cultive și în rugăciune: răbdarea de a nu cere totul deodată, mulțumirea pentru puțin, atenția față de darul din fața ta, oricât de modest ar părea el.
Nu trebuie să fim călugări ca să învățăm ceva din asta. Poate fi de ajuns, în Postul Mare care vine, să gătim o singură dată o mâncare simplă (o iahnie de fasole, un borș de urzici) încet, fără telefon în mână, fără grabă, poate chiar cu o rugăciune scurtă rostită în tăcere în timp ce amestecăm în oală. S-ar putea să descoperim că nu am pregătit doar o masă de post. Am pregătit, pentru câteva minute, o mică fărâmă din liniștea pe care generații întregi de călugări români au căutat-o, zi de zi, într-o oală simplă pusă pe foc mic.