Reflecție la Ioan 20, 19-23

„Și în seara aceleiași zile, întâia a săptămânii, ușile fiind încuiate acolo unde erau ucenicii adunați, de frica iudeilor, a venit Iisus și a stat în mijlocul lor și le-a zis: Pace vouă! (...) Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, ținute vor fi.” (Ioan 20, 19-23)

Sunt câteva versete din Evanghelie la care mă întorc mereu. Unul dintre ele este acesta, din seara Învierii. La prima vedere e un text scurt și limpede, dar cu cât am stat mai mult asupra lui, cu atât mi-am dat seama că în câteva rânduri evanghelistul Ioan a strâns aproape toată taina Bisericii: Învierea, pacea, trimiterea în lume, darul Duhului Sfânt și iertarea păcatelor. Vreau să împărtășesc aici câteva dintre gândurile care mi-au rămas.

Ușile încuiate

Evanghelistul notează un amănunt care pare mărunt: ușile erau încuiate, „de frica iudeilor”. Ucenicii auziseră deja de la Maria Magdalena că Domnul a înviat, și totuși stăteau ascunși.

Mi se pare unul dintre cele mai omenești momente din Evanghelie. Uneori și noi știm că Hristos a înviat, mărturisim asta la fiecare Paști, și totuși trăim cu ușile încuiate: de frică, de griji, de rușinea păcatelor noastre, de oameni. Frumusețea acestei Evanghelii e că Hristos nu așteaptă ca ucenicii să-și găsească singuri curajul și să deschidă ușile. Intră El, prin ușile încuiate, și stă „în mijlocul lor”.

„Pace vouă!”

Primul cuvânt al lui Hristos nu este un reproș. Ar fi avut de ce: ucenicii fugiseră, Petru se lepădase de trei ori. El le spune însă: „Pace vouă!”, și repetă de două ori.

Nu e un simplu salut. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că această pace este roada Crucii. Imediat după aceea, Hristos le arată mâinile și coasta, iar evanghelistul scrie că abia atunci „s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul”. Pacea și rănile merg împreună. Cel Înviat este același cu Cel Răstignit, iar pacea pe care o dă nu e pacea lumii, ci cea despre care spusese la Cina cea de Taină: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă; nu precum dă lumea vă dau Eu” (Ioan 14, 27).

M-a mișcat și faptul că acest „Pace vouă” nu a rămas în acea seară. Îl auzim la fiecare Sfântă Liturghie, când preotul binecuvintează adunarea cu „Pace tuturor!”. Este același cuvânt al lui Hristos, rostit peste noi.

„Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi”

Abia după ce le-a dat pacea, Hristos îi trimite. Mi se pare o ordine plină de înțelepciune: misiunea nu pornește din zelul nostru și nici din frică, ci din pacea primită de la El.

Și nu-i trimite oricum, ci „precum M-a trimis pe Mine Tatăl”. Ucenicii nu primesc o slujbă omenească, ci sunt cuprinși în însăși trimiterea Fiului de către Tatăl. De aici înțelege Biserica Ortodoxă apostolicitatea ei: nimeni nu se trimite singur, ci fiecare primește trimiterea de la Hristos, prin Biserică.

„A suflat asupra lor”

Acesta este gestul care m-a uimit cel mai mult. Cuvântul grecesc folosit de evanghelist, enefysisen („a suflat asupra”), nu mai apare nicăieri altundeva în tot Noul Testament. În Vechiul Testament însă îl găsim într-un loc foarte cunoscut, la facerea omului: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață” (Facerea 2, 7). Îl mai găsim la proorocul Iezechiel, când oasele uscate prind din nou viață (Iezechiel 37, 9).

Alegerea nu e întâmplătoare. Așa cum la început Dumnezeu a suflat viață în Adam, acum Hristos cel Înviat suflă Duh Sfânt peste ucenici. Este, cum spune Sfântul Chiril al Alexandriei, o nouă creație: omul căzut este zidit din nou, de data aceasta prin Duhul Sfânt.

Te poți întreba: dacă ucenicii au primit Duhul Sfânt în seara Învierii, ce s-a mai întâmplat la Cincizecime? Sfinții Părinți răspund frumos. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că acum ucenicii primesc un har real, o pregătire, iar la Cincizecime vine revărsarea deplină. Sfântul Chiril vorbește despre o arvună, un început al darului care se va arăta în toată puterea lui peste cincizeci de zile.

Încă un lucru mi s-a părut minunat. Gestul acesta, suflarea, se păstrează până azi în Biserică: la Botez, preotul suflă de trei ori în fața celui ce se botează. Fiecare dintre noi a primit, la intrarea în Biserică, o părtășie la seara aceea din Ierusalim.

„Cărora veți ierta păcatele...”

Ultimul cuvânt al pericopei este și cel mai mângâietor: puterea de a ierta păcatele. Hristos nu le-a dat ucenicilor doar pace și misiune, ci și puterea de a ridica de pe om povara păcatului.

Aici e temelia Tainei Spovedaniei. Când preotul spune la sfârșitul mărturisirii „și eu, nevrednicul preot, cu puterea ce-mi este dată, te iert și te dezleg”, nu vorbește din puterea lui omenească. Este lucrarea Duhului Sfânt, pe care Hristos a suflat-o peste Apostoli în seara Învierii și care lucrează până azi în Biserică.

Poate de aceea ne e uneori greu să mergem la spovedanie: și noi stăm cu „ușile încuiate”, de rușine sau de frică. Evanghelia aceasta ne arată însă că Hristos nu vine să ne mustre, ci să ne spună „Pace vouă!” și să ne dăruiască iertarea.

În loc de încheiere

Stând cu aceste cinci versete am înțeles că nu sunt doar o întâmplare de acum două mii de ani. Sunt seara în care ucenicii au devenit Biserică, și tot ce primim azi în Biserică (pacea de la Liturghie, Botezul, Spovedania) vine din acea seară.

Așa că, data viitoare când auzim la Liturghie „Pace tuturor!”, poate ne vom aminti de ucenicii din spatele ușilor încuiate și de Hristos, Care a intrat la ei fără să-I deschidă cineva. El vrea să intre și la noi, oricât de încuiate ne-ar fi ușile.

Ionuț-Dan Bojescu